Cum a apărut Kickomi

Sonny Angel în Thailanda

Eram în Bangkok. O prietenă mi-a scris cu o rugăminte:

„ Ești în Japonia, cumpără-mi un Sonny Angel.”

În primul rând, nu mai eram în Japonia — eram în Thailanda. În al doilea rând, nu aveam idee ce este un Sonny Angel.

Am căutat pe Google. Au apărut poze cu figurine mici, goale, cu pălăriuțe: o căpșună, un morcov, un fruct mic pe cap. Pastelate, bizare, drăgălașe într-un fel care nu semăna cu nimic din ce cunoșteam. „Bine” — m-am gândit — „dacă cineva le vrea, o să încerc să găsesc.”

Trei zile de căutare. Peste tot epuizat.

În cele din urmă am dat peste un magazinaș într-unul dintre mall-urile din Bangkok, unde era o regulă ciudată: trebuie să cheltuiești minimum 50 zł pe alte lucruri, abia apoi poți cumpăra un Sonny Angel. O mecanică clasică de scarcity, pe care atunci, desigur, nu am numit-o așa — știam doar că e un absurd și că trebuie s-o fac, pentru că promisesem.

Am intrat în magazin. Și am văzut un raft întreg de creaturi drăgălașe, ciudate, pe care nu le mai văzusem niciodată în viața mea. Sonny Angel, niște Smiski, niște alte branduri, pe care nu le cunoșteam deloc.

Am cumpărat un Sonny Angel pentru prietenă. Am cumpărat și câțiva pentru mine. Nu înțelegeam de ce — pur și simplu voiam.

Atunci încă nu știam că asta se numește art toys. Nu știam că este o piață globală de peste zece miliarde de dolari pe an. Nu știam că peste un an voi conduce un magazin în Polonia.

Labubu și profesoara mea de engleză din Malaysia

Cinci luni mai târziu. Din Thailanda îmi rămăseseră creaturile pastelate de pe raft și amintirea magazinului absurd. Viața revenise la normal — lucram, locuiam la Wrocław, de două ori pe săptămână aveam lecții de engleză cu o profesoară din Malaysia.

Într-o zi, în mijlocul unei conversații, îmi spune:

„ Știi, Labubu ăștia sunt așa urâți. Nu înțeleg de ce îi poartă lumea.”

Nu cunoșteam Labubu. Am căutat pe Google. Mă uit: creaturi mici cu nouă dinți ascuțiți, blăniță, ochi mari. Urâți? Poate. Hipnotici? Da. „Dacă în Malaysia oamenii nu-i înțeleg, dar totuși îi poartă” — m-am gândit — „înseamnă că există cerere. Aduc câțiva în Polonia. Poate merge.”

Am pus primele exemplare pe Vinted. S-au vândut într-o zi.

Am completat pe Allegro. Și acolo s-au vândut.

Mă uitam la asta și mă gândeam: stai, ce se întâmplă aici. Pentru că nu era vorba că am vândut o figurină și am dreptate. Era vorba că fiecare exemplar pe care îl puneam la vânzare își găsea un client în câteva ore.

Am început să merg cu mașina în Olanda la drop-urile de dimineață. Plecare seara, dormit în mașină în toiul nopții și dimineața la drop. Program încărcat, pentru că între timp îmi finalizam masterul. Am început să aduc noi IP-uri — nu doar Labubu, ci și Skullpanda, Hirono, Crybaby. Verificam ce funcționează, ce se vinde, ce rămâne pe raft.

Era o revânzare clasică. Arbitraj: cumpără de unde e mai ieftin; vinde unde e mai scump. O muncă, dar o muncă ce aducea deodată bani serioși.

Încă nu eram colecționară. Încă nu priveam aceste lucruri ca pe o artă. Pentru mine erau un produs.

Din nou avionul spre Asia

Îmi fac bagajul pentru patru luni. Planul era simplu: călătoresc prin Asia, conduc firma de la distanță, coletele din Polonia le trimite sora mea.

Primele săptămâni au mers ca la carte. Vânzările merg în continuare, Ksenia printează etichete, clienții își primesc comenzile în 24–48h. Eu merg din cafenea în cafenea și răspund la mesaje de pe telefon.

Până când, la un moment dat, vânzările se prăbușesc.

A fost dureros. Toți din Polonia care voiau Labubu îi aveau deja — hype-ul trecuse, primul val se evaporase, al doilea nu mai venea. O bulă clasică de revânzare: intri într-un hot product, faci câteva săptămâni bune, apoi piața se saturează și rămâi cu depozitul plin.

Ar fi trebuit să mă stresez. Dar atunci am observat ceva ciudat: interesul pentru subiectul în sine era încă acolo. Oamenii îmi scriau cu întrebări, dădeau scroll prin sortiment, adăugau la favorite. Nu era vorba despre Labubu în mod concret. Era vorba despre colecționare.

Și asta a fost prima fisură în gândirea mea de revânzătoare.

River City

Într-o zi, în Bangkok, am ajuns la River City — o galerie de artă pe mai multe niveluri, în partea veche a orașului. Mergeam acolo după antichități, pentru că pe atunci colecționam obiecte vechi, îmi place să-mi bag degetele în trecut.

Antichități am găsit. Dar lângă antichități, în aceeași galerie, pe aceleași etaje, stăteau lucruri pe care în galeriile poloneze nu le vezi niciodată.

Cărți Pokémon în vitrine ca niște exponate. Ilustrații care arătau ca desenele unui copil — intenționat, conștient, în cadrul unei expoziții individuale. Art toys lângă sculpturi clasice. Artiști locali ale căror prime lucrări atârnau lângă lucrările maeștrilor. Totul unul lângă altul, totul tratat ca artă cu drepturi egale.

Nu exista o ierarhie „înalt / jos”. Nu exista o galerie pentru „arta serioasă” și separat un magazinaș pentru „bibelouri”. Totul trăia într-un singur spațiu.

Stăteam acolo și mă gândeam: la dracu', de ce nu există asta în Polonia?

Artă mică pentru toată lumea

Am terminat Academia de Arte Frumoase. Toată viața m-am gândit la arta înaltă — de galerie, instituțională, inaccesibilă. Arta pe care o privești în muzee, o cumperi la licitații, despre care citești în cataloage.

Dar în Bangkok, în River City, în magazinașele de pe Sukhumvit, am văzut un model complet diferit. Artă care costă 80, 150, 300 de zloți. Artă pe care oamenii o cumpără acasă la ei, pe raft, pe birou. Nu pentru muzeu. Nu pentru galerie. Pentru viața lor.

A fost o descoperire nu estetică — pentru că estetic figurinele astea îmi plăceau de mult — ci structurală. Am văzut că există o întreagă categorie de artă pe care piața poloneză aproape că nu o cunoaște ca artă. O cunoaște ca „jucării pentru adulți”, „ciudățenie de pe TikTok”, „modă a figurinelor chinezești”. Dar nu ca o categorie artistică.

Iar aceștia sunt artiști. Kasing Lung, cel care l-a creat pe Labubu — un ilustrator independent din Hong Kong, a crescut cu basmele nordice, arta lui are propria filozofie. Xiong Miao, autoarea Skullpandei — serii narative, puternice vizual, fiecare colecție ca o expoziție separată. Hirono — personajul unui copil care își procesează emoțiile, fiecare serie este un alt capitol al poveștii.

Toate acestea sunt artă. Doar la o altă scară, într-un alt mediu, distribuită diferit.

Și atunci, în Malaysia, am hotărât: la naiba cu revânzarea. Vreau să fac un brand. Vreau să aduc această artă mică pentru toată lumea în Polonia. Vreau să vorbesc despre asta, să scriu, să explic — ca oamenii să știe că ceea ce cumpără are un autor, are un context, are o semnificație.

Nu trebuia să fie un magazin. Trebuia să fie un mediu.

Numele: Kickomi

L-am inventat în aceeași zi în Malaysia, stând în fața laptopului.

Kick — pentru că înainte să vând figurine, vindeam pantofi. Kicks este termenul de argou pentru sneakers, i-am vândut online câțiva ani. Este primul meu „business”. Am pus acest cuvânt din nostalgie, ca să rămână ceva în mine din acea Kejt care începea.

Omi — o îmblânzire asiatică. Ceva care adaugă sunetului căldură, dulceață. Se potrivea cu ceea ce fac acum.

Kickomi — cele două vieți ale mele într-un singur cuvânt. Piața poloneză a pantofilor și art toys-urile asiatice. Prima și a doua parte a carierei, unite fonetic.

În aceeași seară am cumpărat domeniul.

Magazinul pornește

Magazinul a pornit în decembrie 2025, pe când eram încă în Asia. Setup-ul Shopify, primele produse, packaging-ul, regulamentul, politica de retur — totul de pe telefon și laptop, dintr-o cameră închiriată. Primele colete din Polonia le împacheta Ksenia. Primele comenzi le semnam din Bangkok. Primele mesaje de la clienți le primeam la ore poloneze, cu o diferență de șase sau șapte fuse orare.

Era un sentiment complet diferit de Vinted. Vinted însemna vânzare. Kickomi însemna construirea a ceva care are propria identitate. Fiecare produs pe care îl adăugam avea descrierea lui. Fiecare artist își primea propria pagină. Fiecare colet avea propriul cartonaș cu semnătură.

În ianuarie 2026 m-am întors în Polonia. Am deschis ușa apartamentului meu, am văzut cutiile pe care Ksenia le păstrase pentru mine timp de patru luni și am înțeles că de aici nu mai există cale de întoarcere.

Ce urmează acum

Este iunie 2026. Kickomi funcționează de o jumătate de an. Vinde zilnic — Pop Mart, Labubu, Skullpanda, Hirono, Fugglers, Smiski, BE@RBRICK, Sonny Angel și încă vreo zece alte branduri. Am ambasadori, un newsletter regulat, un blog cu profiluri de artiști, un TikTok pe care vorbesc despre art toys ca despre artă — pentru că asta și sunt.

Repet asta des, dar vreau s-o repet aici, în versiune completă, o dată pentru totdeauna:

Aceasta este toată povestea. De la un singur mesaj al unei prietene în 2024 până la Kickomi în 2026. Neplanificată. Neîngropată într-o viziune. Pur și simplu — un pas, apoi următorul, apoi o decizie în Malaysia.

Dacă această poveste rezonează cu tine — fie ai propria colecție de orice, fie te întrebi dacă „nu e o prostie” ca un om adult să cumpere figurine, fie cauți un loc în care aceste lucruri sunt tratate serios — rămâi o clipă.