Arta ca terapie

De acasă

Perfecționismul l-am moștenit de acasă. Dar la mine nu se manifesta așa cum se crede de obicei — că șlefuiesc totul la nesfârșit. La mine era invers: dacă ceva risca să iasă urât sau imperfect, preferam să nu încep.

Mă enervam când făceam ceva ce abia urma să ducă la frumusețe. Însuși procesul — trecerea printr-o etapă în care este încă nefinisat, urât, nesigur — era pentru mine de nesuportat. Tensiune.

Alinare găseam în minimalism. Acolo perfecțiunea e mai ușor de atins — mai puține elemente, mai puține lucruri care pot ieși prost. Cu cât mai simplu, cu atât mai sigur. Atunci nu numeam asta o fugă. Credeam că e pur și simplu stilul meu.

Plictisitor și simplu

În liceu mi-au fost expuse lucrări de fotografie analogică la un concurs. A fost o expoziție. Și am auzit două fete comentând fotografiile mele:

„Așa plictisitor. Așa simplu.”

Această singură propoziție s-a înrădăcinat în mine mai adânc decât credeam atunci. Am hotărât că nu mă voi mai expune niciodată.

Și m-am ținut de asta ani de zile. La Academie îmi luau lucrările pentru expoziții — iar eu nu mergeam la ele. Când în cele din urmă a trebuit să-mi prezint lucrarea de licență, am făcut-o în grădina Academiei. Afară. Numai să nu fie într-o sală, numai să nu fie direct.

Astăzi știu că nu a fost o alegere estetică. A fost frica îmbrăcată într-o decizie.

Negru și roșu

Amânare, stres, „nu am nicio idee”, „totul e de rahat”. Purtam în mine multă frustrare și trebuia să iasă pe undeva.

Îmi amintesc un curs de pictură la care pur și simplu am scos totul din mine. Pictam expresiv, emoțiile mele negative, totul în negru și roșu. În mijlocul acestora a apărut un personaj care țipa.

Nu l-am planificat. Pur și simplu s-a nimerit acolo. Și asta a intrigat-o pe profesoară — pentru că în acea lucrare se vedea ceea ce este cu adevărat în mine.

Atunci am văzut pentru prima dată ceva ce mai târziu a revenit de multe ori: starea mea se vedea în ceea ce fac. Nu se putea ascunde în spatele tehnicii. Starea ieșea la suprafață de la sine.

Un singur muzeu în fiecare țară

În toți anii de facultate am călătorit mult. La un moment dat am hotărât că în fiecare țară voi intra în cel puțin un muzeu — ca să înțeleg în sfârșit despre ce e vorba în artă. Pentru că, sincer: nu înțelegeam. Și voiam să-mi găsesc direcția.

Mă opream la arta modernă. Apoi mergeam doar acolo — la acele expoziții, la acele muzee. S-a dovedit că ceea ce m-a atras cu adevărat era conceptualismul.

Lucrarea mea de licență s-a bazat puternic pe asta — pe conceptualism și minimalism. Era mult din mine în ea, emoție, profunzime. Și totuși, până azi simt de parcă ar fi fost insuficientă. Nu pentru că i-ar fi lipsit conținutul — ci pentru că simt că nu am dat 100% în execuție.

Și aici intervine din nou perfecționismul. Când îți pasă prea mult, nu-ți permiți să experimentezi. Pentru că doar trebuie să arate cumva. Trebuie să placă. Iar asta ucide curajul.

Și de ce, de fapt, nu

Toată facultatea îmi repetam că nu voi fi artistă. Cel mult designeriță. Suna mai sigur.

Dar în design este vorba în primul rând despre a lucra pentru cineva. Și la un moment dat m-am gândit: cum să fac lucruri pentru cineva, când până și simplul fapt de a face lucruri pentru mine îmi provoacă atâta durere?

În anul patru — după câțiva ani de „reparat” pe mine — am ajuns la o întrebare pe care o evitasem înainte: și de ce, de fapt, nu vreau să fiu artistă? Ce stă în spatele asta?

Eram într-un loc în care aveam totul servit pe tavă. Depindea doar de mine dacă iau. Am hotărât să încerc măcar să mă gândesc că poate totuși aș putea deveni.

Așa am dat peste cartea Actul creativ. Am înțeles atunci cât de mult din artă se bazează pe ceva de tipul spiritualității — pe ceva ce nu poate fi proiectat și nici șlefuit cu forța.

Mâzgălituri

Am hotărât să mă înscriu la un curs opțional pe care nu l-aș fi ales niciodată: ilustrația. Doar acolo trebuie să gândești creativ, să creezi, să storci din tine acel ceva pe care nu-l înțelegeam — și știam că profesorul îl are. Mă tot întrebam: ce are el, ce nu am eu? Ce vede și înțelege el, ce eu nu?

Bineînțeles, asta a nimerit peste o perioadă proastă a mea. Jumătate dintre lucrările mele arătau ca o mare depresie. Trăiam prin ceea ce am înăuntru — și exact asta se vedea.

Profesorul îmi tot spunea să nu intru în cap, ci să încep să fiu atentă la ceea ce mă înconjoară. Atunci am făcut: what? Doar eu am nevoia de a fi înăuntru.

După o vreme, aceste cuvinte au ajuns la mine. Am început să caut inspirație în afară. Și atunci ilustrația a devenit pentru mine o terapie împotriva perfecționismului. Trebuia să desenez ceva din mine — și era de rahat. Niște mâzgălituri, nu se știe ce.

Pentru prima dată am început să-mi pun o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată în creație: și ce mă pasionează de fapt? Înainte eram mereu concentrată pe cum vor percepe ceilalți asta. Să arăt acele mâzgălituri era pentru mine o provocare uriașă.

Și tot timpul același gând: dar eu vreau să fie deja frumos. Acum. Ce porcărie. Ce de rahat.

Step by step

În cele din urmă am auzit niște cuvinte simple de la cineva din afară. Că doar este un proces. Step by step.

„Primele lucruri nu sunt niciodată frumoase. Nu există așa ceva. Poate acum e urât — dar cu fiecare desen următor e mai bine.”

Asta a rămas cu mine până azi. Sună banal, nu-i așa? Și totuși era exact ceea ce toată viața nu mi-am putut permite să înțeleg: că un început urât nu este un eșec, ci o etapă.

Studiez psihologia și acum știu cum să numesc asta. Perfecționismul de acest tip — evitant, nu cel care șlefuiește — este frica de a fi judecat, deghizată în standarde înalte. Nu e vorba despre calitate. E vorba despre a nu te lăsa prins cu ceva nefinisat. Iar din moment ce orice lucru începe prin a fi nefinisat, perfecționistul pur și simplu… nu începe.

De aceea a apărut Kickomi

O spun cu deplină convingere: dacă n-ar fi fost asta, nu aș fi început să lucrez la propriul brand.

Pentru că tot nu ar fi fost „momentul potrivit”. Tot ar fi lipsit ceva, tot ar fi fost prea devreme, prea urât, prea nefinisat. Perfecționistul așteaptă condiții perfecte, care nu există și nu vor exista niciodată.

Și doar timpul e cel care modelează. Step by step. Primele produse, primele descrieri, primele TikTok-uri, primele greșeli. Nimic din toate astea nu a fost perfect la început. Și tocmai de aceea există în general.

Kickomi nu este pentru mine doar un magazin de art toys. Este dovada că am învățat să încep înainte să fie gata. Că am trecut prin mine această lecție de la ilustrație și am lăsat-o să intre în business.

Și poate de aceea tratez atât de serios aceste mici figurine ca artă. Pentru că știu cât curaj costă să arăți ceva ce a ieșit din interiorul cuiva. Fiecare art toy este mâzgălitura cuiva pe care cineva a avut curajul s-o ducă până la capăt.